Cercetări de agrofitotehnie

Cercetările de agrofitotehnie au reprezentat o altă direcţie importantă a institutului. Incă din primii ani de existenţă, s-au elaborat recomandări privind densitatea de semănat a noilor soiuri şi hibrizi, forma şi dimensiunile spaţiului de nutriţie al plantelor. Cu toate presiunile factorului politic, s-a renunţat la semănatul porumbului în pătrat, demonstrându-se că metoda clasică de semănat este mai economică şi la fel de eficace sub raport tehnic. A fost elaborat sistemul optim de lucrare a solului, pentru cele mai importante culturi, prin precizări privind atât lucrările de bază, cât şi cele de întreţinere. S-au propus rotaţii scurte de cultură, de 3-4 ani, optime sub raport economic şi tehnic.
Cercetările privind sistemul de fertilizare au precizat că azotul este principalul element nutritiv care determină cantitatea şi calitatea producţiei agricole, solul putând furniza numai parţial necesarul pentru o recoltă mare. S-a stabilit, de asemenea, că fosforul este deficitar pe cele mai mari suprafeţe cultivate şi că acesta determină cantitatea, calitatea, dar mai ales stabilitatea producţiei, în diferite condiţii climatice. S-a stabilit că în condiţiile unui disponibil limitat de îngrăşăminte este preferabil, sub raport economic, ca azotul şi fosforul să fie aplicate în doze mici sau moderate pe suprafeţe cât mai mari, la grâu, porumb şi sfeclă de zahăr. S-au stabilit reguli precise pentru aplicarea gunoiului proaspăt sau fermentat, s-au precizat dozele, culturile şi perioadele optime de încorporare, valorificându-se cercetările clasice efectuate în perioada interbelică de Waksman, Hulpoi şi Gordon la Beltsville (S.U.A.) şi în timpul războiului, de către Hulpoi (1940-1945), în diferite zone ale României.
S-a stabilit sortimentul cel mai adecvat de specii pentru culturile irigate, ponderea cea mai bună şi succesiunea optimă a acestora, epoca optimă pentru semănatul cerealelor de toamnă şi al porumbului, desimea optimă, dozele şi epoca de administrare a îngrăşămintelor cu azot în cultura irigată, regimul de udare şi interrelaţiile dintre irigare şi fertilizare.
In primii ani după înfiinţarea Institutului de la Fundulea s-au efectuat primele cercetări din România privind combaterea buruienilor cu erbicide reziduale. Atenţia a fost îndreptată spre erbicidele triazinice (produse industrial în Elveţia după 1957), stabilindu-se că atrazinul şi simazinul au o mare perspectivă pentru cultura porumbului în România. Cercetările nu s-au limitat la stabilirea eficacităţii acestor produse în combaterea buruienilor, ci a fost abordată şi problema efectelor ecotoxicologice ale acestora, precizându-se că utilizarea lor nu afectează potenţialul de fertilitate al solului (lucrarea înscrie România printre primele ţări din lume care au abordat această problemă).
S-a precizat metodica adecvată pentru analiza solurilor şi a indicatorilor adecvaţi pentru stabilirea dozelor elementelor nutritive, în principal pentru fosfor; au fost elaborate norme privind dozele necesare de amendamente calcaroase pentru solurile acide.
La începutul anilor ’60 au fost luate importante hotărâri privind amenajarea luncii inundabile a Dunării. Problema a fost discutată ştiinţific pentru prima dată la hotarul secolelelor al XIX-lea şi al XX-lea, când doi titani ai ştiinţei româneşti au propus fiecare câte un proiect de amenajare. Anghel Salingny, pornind de la considerente inginereşti, a propus amenajarea unor incinte îndiguite, protejate de diguri nesubmersibile. Grigore Antipa, dimpotrivă, pornind de la principii ecologice, a propus amenajarea incintelor prin diguri parţial submersibile, astfel încât o dată la şapte ani, când volumul Dunării creşte considerabil, apele să treacă peste diguri. In acest fel urmau să fie ferite de inundaţii zonele populate de pe malurile fluviului, iar în incinte să se acumuleze aluviuni cu rol fertilizant. Institutul de la Fundulea a luat poziţie în favoarea proiectului lui Antipa, dar, în final, din păcate, s-a adoptat o variantă modificată a planului Saligny.
S-au efectuat cercetări privind calitatea grâului obţinut în condiţii de irigaţie, în funcţie de regimul de apă şi fertilizare, de rezerva de fosfor asimilabil din sol, de planta premergătoare. S-au reluat şi amplificat cercetările efectuate la I.C.A.R. cu privire la conţinutului în microelementele al plantelelor agricole.
Cercetările privind combaterea buruienilor cu erbicide reziduale au stabilit efectul unei game largi de astfel de produse aplicate la porumb, dar şi la alte plante (floarea-soarelui, mazăre, soia şi altele). S-au iniţiat cercetări privind corelarea dozelor de erbicide necesare pentru un bun efect fitotehnic şi capacitatea de adsorbţie a solurilor, pornind de la observaţia că în România sunt necesare doze mai mari de erbicide reziduale decât în ţări din Europa Occidentală.
Incepând cu anul 1963, o activitate deosebită în domeniul fertilizării culturilor a constituit-o folosirea tehnicilor nucleare. Acestea au condus la elaborarea unei metode de aplicare localizată a îngrăşămintelor, care asigură valorificarea mai economică a acestora.
Alte cercetări au stabilit relaţiile dintre raportul apă-aer din sol şi producţia de nitraţi. Sunt precizate condiţiile în care are loc levigarea în sol în funcţie de doză. La astfel de cercetări, dar şi la altele, se folosesc îngrăşăminte marcate cu 15N.
O deosebită importanţă în dezvoltarea cercetărilor privind folosirea îngrăşămintelor, studiul evoluţiei fertilităţii solurilor, a impactului îngrăşămintelor asupra mediului îl au experienţele de lungă durată cu îngrăşăminte, organizate în anul 1966. Pe baza rezultatelor obţinute în aceste experienţe s-au stabilit formule pentru calcularea necesarului de îngrăşăminte în funcţie de potenţialul natural de fertilitate al solurilor şi de recolta planificată.
S-a studiat evoluţia fertilităţii fosfatice a solurilor, s-au stabilit regularităţile privind scăderea pH-ului în soluri în funcţie de doza de îngrăşăminte azotate aplicate. Aceste cercetări au abordat şi sistemul substanţelor humice şi evoluţia acestora în funcţie de sistemul de cultură.
Apariţia erbicidelor reziduale antigramineice (acetanilide, ortotoluidine, tiolcarbamaţi) a permis efectuarea de experienţe specifice, finalizate prin elaborarea unor secvenţe tehnologice de combatere a gramineelor din culturile de porumb, floarea-soarelui, soia, fasole şi altele.

2

Ca urmare a problemelor ivite în practica agricolă (compromiterea şi necesitatea înlocuirii unor culturi, efect remanent al atrazinului, dar şi al altor erbicide - trifluralin, lenacil etc.) s-au efectuat cercetări care au evidenţiat efectele reziduale ale erbicidelor studiate, generate de neadecvarea dozelor la condiţiile pedologice locale. S-a stabilit dinamica în timp a reziduurilor diferitelor erbicide, în funcţie de doză, levigarea acestora în sol şi posibilitatea contaminării pânzei freatice (în special în cazul atrazinului şi mai rar în cel al alaclorului).
După 1980, odată cu apariţia unei noi generaţii de erbicide superactive (de tipul sulfonilureidelor) şi superselective, s-au elaborat tehnologii capabile să rezolve probleme nesoluţionate în perioada anterioară: combaterea gramineelor din culturile de grâu şi orz, eliminarea unor buruieni rezistente la erbicide, în special a costreiului provenit din rizomi, înclusiv din cultura porumbului.
Cercetările privind plantele furajere au fost orientate pe calitatea furajului. Ele au avut în vedere folosirea intensivă a porumbului în furajarea animalelor, fiind testate numeroase variante de furajare cu porumb masă verde singur, sau în amestec cu leguminoase, porumb însilozat, de asemenea, singur sau în amestec cu leguminoase (soia, mazăre, lucernă), folosind şi adaosuri pentru sporirea eficenţei în utilizare. Au fost testate diferite tipuri de silozuri, înlocuindu-se silozurile tip tranşee cu silozuri supratereste, cu o capacitate de până la 1.000 t, acoperite cu diferite materiale protectoare.
S-au efectuat şi cercetări cu porumb boabe (măcinat) şi suplimente proteice pentru speciile monogastrice (porci, păsări), stabilindu-se proporţiile optime în raţiile recomandate.
Cercetările privind calitatea plantelor furajere s-au dezvoltat în timp, iniţiindu-se studii privind digestibilitatea lor, testată atât „ in vitro”, câtşi „in vivo”.
Alt grup de cercetări întreprise au condus la desluşirea unor aspecte cu privire la biologia leguminoaselor şi gramineelor perene referitoare la rezistenţa la ger şi secetă, când semănatul se face la începutul toamnei. S-a evidenţiat că în aceste condiţii leguminoasele şi gramineele perene cultivate în România au o rezistenţă la ger asemănătoare sau chiar superioară grâului de toamnă. Aceste cercetări au condus la elaboratea unor tehnologii intensive, în concordanţă cu exigenţele biologice ale speciilor, când în anul I de vegetaţie producţiile de furaje sunt mai mari cu 80-120%, comparativ cu situaţia în care semănatul se face la desprimăvărare, în condiţiile reducerii costurilor de producţie cu 20-25% şi a consumurilor de pesticide cu 50-70%.
In domeniul tehnologiei producţiei de sămânţă la plantele furajere, cercetările intreprinse la I.C.C.P.T. şi în reţeaua experimentală au vizat cunoaşterea cauzelor care, în climatul continental excesiv, leguminoasele şi gramineele perene dau producţii plafonate şi fluctuante de la un an la altul. Cercetările de aprofundare întreprinse la nivelul sistemului radicular, în relaţie cu dezvoltarea biomasei aeriene, au condus la posibilitatea inducerii unei arhitecturi ideale plantelor leguminoase şi graminee perene, în condiţiile în care semănatul se face la începutul toamnei, într-un interval termic diferit faţă de cel pentru producerea clasică a furajelor şi, în consecinţă, nivelul producţiei creşte de 1-3 ori comparativ cu tehnologia tradiţională, iar timpul de realizare a primei recolte de sămânţă se reduce cu 50%.
S-a desfăşurat o activitate sistematică privind colectarea din întreaga ţară a tulpinilor bacteriene din genurile Rhizobium şi Bradyrhizobium pentru toate speciile de leguminoase cultivate în România, precum şi pentru organizarea schimbului de astfel de tulpini cu numeroase laboratoare din străinătate, ceea ce a permis organizarea şi conservarea colecţiei naţionale din microorganisme simbiotice fixatoare de azot. Au fost izolate şi alte microorganisme considerate importante, în special micromicete şi actinomicete antagoniste faţă de Rhizobium şi Bradyrhizobium.
A fost precizată o metodică adecvată cercetărilor microbiologice de sol şi rizosferă şi s-au elaborat noi metode pentru studierea diferitelor pedoenzime.

4

S-au efectuat cercetări de câmp vizând precizarea aportului de azot al leguminoaselor bacterizate cu diferite tulpini de Rhizobium şi Bradyrhizobium, ceea ce a permis selecţia celor mai eficiente tulpini, care au servit apoi producătorilor industriali pentru producerea de biopreparate, care au asigurat sporuri constante de producţie la diferitele leguminoase.
Importante cercetări au avut ca obiectiv eficienţa fixării simbiotice şi nesimbiotice a azotului, în diferite condiţii tehnologice, prin utilizarea metodelor izotopice (15N).

Cercetările de agricultură ecologică de la I.N.C.D.A. Fundulea au fost iniţiate în anul 1994, când a fost înfiinţat Colectivul de agricultură ecologică, care ulterior, în anul 2005, a devenit Centrul Agroecologic de Cercetare, Inovare şi Transfer Tehnologic.
Obiectivele cele mai importante ale acestui colectiv de cercetare sunt:

Studiile agroecologice au caracter predominant aplicativ şi vizează în principal îmbunătăţirea şi conservarea fertilităţii solului, inclusiv prin valorificarea resturilor vegetale şi identificarea genotipurilor de cereale, leguminoase pentru boabe şi de plante tehnice şi furajere, care conferă avantaje de calitate şi productivitate în condiţii tipice agriculturii ecologice.

6

În cei 12 ani care au trecut de când a fost organizat câmpul experimental de agricultură ecologică au fost efectuate primele observaţii şi determinări pedologice, agrochimice şi fitotehnice, colectivul de cercetători, tehnicieni şi laboranţi agroecologişti de la Fundulea participând cu proiecte la toate categoriile de programe naţionale şi europene de finanţare a cercetării-dezvoltării în domeniu. De asemenea, tematica de cercetare-dezvoltare privind agricultura ecologică s-a intensificat şi diversificat continuu, corespunzător cerinţelor ştiinţei şi practicii agricole contemporane.

Cercetările de chimie, biochimie şi fiziologie vegetală au condus atât la elucidarea unor aspecte implicate în calitatea tehnologică a unor genotipuri aparţinătoare principalelor culturi, precum şi în reacţia acestora la condiţii de stres, dar mai ales la elaborarea de noi indici de selecţie (chimici, biochimici şi fiziologici), care şi-au dovedit utilitatea în identificarea şi promovarea de cultivare cu performanţe agronomice şi de calitate semnificativ îmbunătăţite. Astfel, a fost determinată variaţia cantităţii proteinelor de rezervă (gliadinele din grâu şi orz, gluteninele din grâu, zeina din porumb, heliantina din floarea-soarelui), care, corelată cu anumite caractere valoroase (ex.: calitatea de panificaţie a grânelor), a permis identificarea şi utilizarea de noi indici de selecţie specifici. S-au făcut investigaţii privind activitatea unor enzime (alfa şi beta-amilaze, catalaze, peroxidaze, fosfataze, ribonucleaze şi esteraze) pentru a detecta specificitatea biochimică legată de diversele organe vegetale şi caractere taxonomice, precum şi pentru evidenţierea implicării acestor enzime în rezistenţa cerealelor la ger şi la atacul diverşilor patogenilor.

8

Un obiectiv permanent al cercetărilor de fiziologie vegetală a fost stabilirea unei metodologii cât mai facile şi reproductibile pentru a testa rezistenţa plantelor la ger, secetă, arşiţă şi cădere. Cercetările mai recente au evidenţit corelarea rezistenţei la arşiţă a hibrizilor de porumb cu procentul de germinare a seminţelor în soluţii de D-manitol, astfel că acestea au putut fi valorificate în lucrări prectice de selecţie. A fost, de asemenea, evidenţiată corelarea rezistenţei la ger cu bogăţia în prolină.
Cercetări complexe au evidenţiat că metaboliţi secundari ai gramineelor (porumb, grâu şi altele) – metilbezoxazolinona (MBOA) şi dimetilbenzoxazolinona (DMBOA) – sunt implicaţi în rezistenţa acestor plante la fuzarioză, la sfedelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis), dar şi în rezistenţa la clorotriazine (atrazin, simazin).
Ca urmare a faptului că atât rezistenţa la Fusarium, cât şi rezistenţa la triazine este corelată cu concentraţia de MBOA, îmbunătăţirea prin ameliorare genetică a rezistenţei la fuzarioză a condus implicit la obţinerea de soiuri cu rezistenţă superioară şi la triazine.
Cercetări importante, cu rezultate notabile, au avut ca obiect diagnoza foliară a nevoii de îngrăşăminte şi a nevoii de apă a culturilor.

In domeniul protecţiei plantelor, încă din primii ani de existenţă a Institutului de la Fundulea au fost efectuate cercetări asupra bolilor şi dăunătorilor hibrizilor de porumb propuşi pentru extinderea în cultură şi asupra posibilităţii de prevenire şi combatere a acestora.
La principalele boli (fuzarioza, helmintosporioza, tăciunele băşicat şi tăciunele prăfos al inflorescenţelor), s-a avut în vedere stabilirea factorilor ce acţionează asupra apariţiei, răspândirii, transmiterii şi agresivităţii patogenilor, precum şi măsurile de prevenire şi combatere. În ceea ce priveşte fuzarioza produsă de speciile Fusarium, localizate, fie pe tulpină provocând frecvent frângerea, fie pe ştiulete, aceasta a fost considerată ca principala boală a porumbului. S-a evidenţiat faptul că pagubele produse de boală cresc odată cu mărirea densităţii plantelor la unitatea de suprafaţă, a dozelor de azot şi, mai ales, invers proporţional cu creşterea dozelor de fosfor. La hibrizii cu rezistenţă scăzută, densitatea exagerată a plantelor şi fertilizarea cu azot în exces, în condiţii de irigare, provoacă pagube mult mai mari decât în condiţii de neirigare.
Referitor la helmintosporioza porumbului, produsă de Helminthosporium turcicum, rezultatele obţinute au permis cunoaşterea răspândirii patogenului pe teritoriul ţării noastre, a biologiei sale, a factorilor care favorizează sau inhibă evoluţia boli, a diferitelor forme cu virulenţă deosebită a izolatelor provenite din diferite zone de cultură a porumbului. În condiţiile din ţara noastră boala prezintă importanţă economică pentru porumbul irigat şi pentru porumbul în cultura a doua. Pentru sprijinirea cercetărilor de ameliorare în direcţia obţinerii unor forme de porumb rezistente la Fusarium spp. şi Helminthosporium turcicum,au fost elaborate metode de infecţie artificială eficiente, care au permis caracterizarea şi selecţia a materialului biologic testat.
Pe baza rezultatelor obţinute în cadrul cercetărilor efectuate asupra tăciunelui prăfos al inflorescenţelor, produs de ciuperca Sorosporium holci sorghif. zeae, s-a desprins concluzia că principalul factor care favorizează proliferarea patogenului îl constituie monocultura, în acest context existând o reacţie diferenţiată a hibrizilor de porumb faţă de agentul patogen. Prin cultivarea hibrizilor sensibili de porumb se măreşte rezerva biologică a agenţilor patogeni în sol. Pentru prevenirea atacului de fuzarioză în perioada de germinare-răsărire şi a tăciunelui prăfos al inflorescenţei, s-a scos în evidenţă rolul tratării chimice a seminţelor de porumb, în care domeniu o preocupare permanentă a constituit-o testarea diferitelor produse chimice.
În privinţa dăunătorilor porumbului, în perioada de înfiinţare a institutului de la Fundulea, pericol deosebit prezentau dăunătorii de sol, dintre care sunt de menţionat: gărgăriţa frunzelor de porumb, viermii sârmă, falşii viermi sârmă, cărăbuşul de stepă, buha semănăturilor, împotriva cărora se foloseau diferite produse cloroderivate aplicate la sol sub formă de pulberi. Întrucât această combatere chimică nu asigura o protecţie satisfăcătoare, iar pe lângă costul ridicat contribuia, în mare măsură, la poluarea mediului, s-a considerat ca prioritară şi de o importanţă majoră problema identificării altor metode selective de aplicare a insecticidelor. Cercetările care au urmat au fost orientate cu prioritate asupra celui mai periculos dăunător, gărgăriţa frunzelor de porumb (Tanymecus dilaticollis), fără însă a se neglija celelalte insecte dăunătoare, precum viermii sârmă, falşii viermi sârmă, buha semănăturilor, cărăbuşul de stepă etc. Pentru Tanymecus dilaticollis s-au stabilit principalele elemente de biologie, care au dus la elucidarea ciclului biologic al insectei, evidenţiindu-se o singură generaţie pe an, şi nu una la doi ani cum se considera până atunci. De asemenea, s-au stabilit factorii ecologici care înfluenţează activitatea şi prolificitatea dăunătorului. S-a evidenţiat rolul fazelor dezvoltării aparatului genital, ca element important în evoluţia diapauzei insectei, elaborându-se şi un indice de maturare sexuală. Ca urmare a acestor rezultate a fost elaborat un sistem de prevenire şi de combatere integrată, care s-a bazat, atât pe planta premergătoare, dar şi pe tratamentul chimic al seminţei. Şi în prezent sistemul de combatere are în vedere o anumită rotaţie a culturilor, în cadrul căreia orzul şi mazărea asigură epuizarea rezervei biologice, sub pragul economic de dăunare. Rezultatele încurajatoare obţinute la şfârşitul anilor ’60 prin tratamentul seminţei cu insecticidul Heptaclor au stimulat cercetările de testare a altor produse, ceea ce a condus la omologarea în 1979 a primului produs pe bază de carbofuran (Furadan 35 ST), după care, în perioada următoare, s-au omologat şi alte produse care au asigurat o protecţie totală a plantelor. Eficacitatea foarte bună obţinută prin tratarea seminţelor explică extinderea şi generalizarea rapidă a acestei metode în producţie, aceasta fiind folosită şi împotriva viermilor sârmă. Cercetările recente au evidenţiat posibilitatea utilizării unor noi produse, cu grad redus de toxicitate şi impact scăzut asupra mediului, de ultimă generaţie, insecticidele neonicotinoide.
Un dăunător periculos al porumbului în anumite zone din ţară, sfredelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis), a constituit obiectul de studiu, în întreaga perioadă de activitate a Institutului. S-a stabilit ciclul biologic al dăunătorului, semnalându-se prezenţa unei a doua generaţii parţiale în sudul ţării. De asemenea, s-a stabilit influenţa unor factori ecologici asupra evoluţiei insectei, modul de dăunare şi pagubele produse. S-au evidenţiat linii de porumb rezistente la atacul dăunătorului, în condiţii de infestare artificială a plantelor, folosind în acest scop creşterea în masă a insectelor pe diete artificiale.
La grâu, cercetările au fost orientate, la început, asupra comportării la boli a soiurilor străine introduse în ţara noastră, contribuindu-se astfel la eliminarea celor sensibile. Această acţiune a continuat la soiurile autohtone create de către institut, indentificându-se complexul de boli foliare şi ale spicului, precum şi cele ale coletului. Elucidarea diferitelor aspecte de biologie şi ecologie ale patogenilor au fundamentat elaborarea unui sistem de combatere integrată a bolilor respective. Bolile foliare şi ale spicului, în funcţie de soi, zonă şi an, determină pierderi de recoltă cuprinse de obicei, între 7 şi 20 %, pierderi care pot fi prevenite prin aplicarea tratamentelor chimice, procedeu introdus cu succes în producţie.
Cercetările intreprinse după 1980 au evidenţiat importanţa patogenului Septoria tritici printre agenţii bolilor la grâu, punându-se la punct o metodă de infecţie artificială pentru testarea materialului de ameliorare.
O menţiune deosebită trebuie făcută asupra eforturilor de cercetare a mălurii comune şi mălurii pitice, precum şi a fenomenului de îngălbenire şi piticire a plantelor de grâu, dar în special a celor de orz.
La orz s-a stabilit structura agenţilor patogeni care produc bolile foliare, precum şi tăciunele zburător, rolul unor factori ecologici asupra evoluţiei atacului patogenilor şi în mod deosebit produsele chimice folosite pentru prevenirea şi combaterea lor.
Problema dăunătorilor grâului şi orzului a reprezentat o sarcină prioritară a cercetărilor de entomologie încă de la înfiinţarea institutului şi s-a menţinut continuu la cote ridicate, dată fiind apariţia altor dăunători de importanţă economică majoră.
In perioada înfiinţării institutului, gândacul ghebos (Zabrus tenebrioides) determina, prin atacul produs, pagube deosebite, conducând uneori chiar la compromiterea culturilor. Din această cauză, s-a impus abordarea diferitelor cercetări în vederea înlocuirii combaterii dăunătorului cu insecticide cloroderivate, aplicate sub formă de pulberi, care reuşeau doar în mică măsură să limiteze atacul, elaborându-se un sistem de prevenire a atacului dăunătorului bazat pe tratamentul chimic al seminţei. A fost conceput preparatul FB7 (un amestec de clorură etilmercurică şi lindan) care a asigurat combaterea simultană a larvelor gândacului ghebos, dar şi a mălurii comune a grâului. Procedeul a fost generalizat în producţie, ajungându-se a se trata în perioada anilor ’70 cca 1–1,1 milioane de hectare cultivate cu grâu, iar pericolul gândacului ghebos a fost eliminat, acesta rămânând doar ca o prezenţă faunistică fără semnificaţie economică. Incepând cu anul 1996, produsul FB7 a fost înlocuit cu o serie de alte amestecuri insectifungicide, iar studiile ulterioare au evidenţiat posibilitatea promovării de noi amestecuri cu grad redus de poluare, în care context şi lindanul a fost eliminat, conform standardelor actuale.
10

Un alt grup de dăunători asupra căruia încă din 1965 au fost orientate cercetările îl constituie ploşniţele cerealelor. Acestea au fost şi continuuă să fie şi în prezent un important factor limitativ în realizarea producţiilor de grâu, în special sub aspect calitativ. S-a stabilit structura speciilor pe zone, reliefându-se faptul că specia Eurygaster integriceps, predominantă iniţial în Dobrogea, a devenit, într-o perioadă relativ scurtă, specia dominantă în sud-estul ţării, extinzându-şi arealul de dăunare către vest şi nord. Pe baza cercetărilor întreprinse, s-au stabilit pragului economic de dăunare (PED) şi elementele de avertizare a tratamentelor, diferenţiate în funcţie de fenologia plantei gazdă şi stadiile de dezvoltare ale insctei, în interacţiune cu factorii de mediu. Rezultatele obţinute privind biologia (cu evidenţierea rolului corpului gras asupra mortalităţii insectelor în diapauză şi a prolificităţii), precum şi ecologia dăunătorului (inclusiv a paraziţilor oofagi), în diferite zone din arealul de dăunare, au permis elaborarea unei metodologii unice de prognoză (prin stabilirea anuală a mărimii populaţiilor) şi de avertizare a tratamentelor chimice. Stabilirea sortimentului de insecticide a constituit o preocupare constantă, fiind avizate într-o primă etapă produse organofosforice (dimetoat şi triclorfon), apoi piretroizi de sinteză şi recent produse neonicotinoide, la doze reduse şi cu un grad redus de risc ecologic.
Au fost studiaţi şi alţi dăunători de importanţă economică, precum muştele şi afidele cerealelor, tripsul cerealelor, viespea grâului, gândacul ovăzului, cărăbuşeii cerealelor etc. A fost depistat un nou dăunător al grâului - viermele roşu al paiului (Haplodiplosis marginata) care, pentru o lungă perioadă, a reprezentat un factor de risc major.
La principalii patogeni ai orezului, s-a evidenţiat rolul plantei premergătoare şi al fertilizării cu azot asupra atacului produs, precum şi posibilitatea combaterii chimice prin aplicarea de tratamente, atât la sămânţă, cât şi în perioada de vegetaţie.
La sorgul pentru boabe, încă de la introducerea sa în cultură în ţara noastră în perioada 1961-1962, s-a impus abordarea cercetărilor cu privire la păduchele verde al cerealelor (Schizaphis graminum), dăunător periculos care poate reduce considerabil producţia sau compromite chiar cultura. S-a efectuat un studiu complet asupra biologiei, ecologiei şi în mod deosebit asupra prevenirii şi combaterii sale prin aplicarea tratamentelor chimice, depistându-se, în acelaşi timp, linii tolerante care au stat la baza creării de hibrizi toleranţi faţă de atacul insectei.

12

Cercetări importante au fost efectuate asupra bolilor florii-soarelui, abordându-se, la început, cea mai periculoasă şi răspândită boală, mana (Plasmopara helianthi), la care s-au adăugat putregaiurile rădăcinilor, tulpinilor şi mai ales al capitulelor, cauzate de Sclerotinia sclerotiorum, Botrytis cinerea, Phoma oleracea var. Helianthi tuberosi. Au fost depistate ciuperci patogene, nesemnalate încă pe floarea-soarelui în România: Verticillium albo-atrum şi Dreschlera helianthi, precum şi Phomopsis helianthi, care produce pătarea brună şi frângerea tulpinilor. Cercetările au vizat ecologia acestor patogeni, în special relaţiile patogeni-plantă gazdă, transmiterea prin sămânţă, posibilitatea combaterii chimice prin tratamentul seminţelor sau prin aplicare în perioada de vegetaţie, în care scop anual au fost testate numeroase produse chimice.
Cercetările privind dăunătorii florii-soarelui au fost orientate mai ales asupra îmbunătăţirii metodei de prevenire a atacului dăunătorilor de sol, elaborându-se un procedeu de tratament chimic al seminţei, renunţându-se la prăfuirea cu produse cloroderivate.
La cultura rapiţei pentru ulei s-au abordat, în ultimii ani, o serie de cercetări privind stabilirea faunei dăunătoare, a biologiei şi ecologiei celor mai periculoase specii, precum şi elaborarea unor metode de combatere care să asigure în acelaşi timp şi protejarea faunei polenizatoare. Atenţie a fost acordată şi spectrului de patogeni specifici.
Dintre bolile fasolei şi soiei, o atenţie deosebită a fost acordată studierii antracnozei, produsă de Colletotrichum lindemuthianum, şi manei (Peronospora manshurica), la care s-a stabilit că, pe lângă transmiterea prin sol, boala se poate transmite şi prin oosporii ciupercii incrustaţi în coaja seminţelor de soia.
La cultura inului, cercetările au avut în vedere îndeosebi combaterea chimică a fuzariozei (Fusarium lini), a puricelui (Aphtona euphorbiae) şi a tripsului (Thrips linarius). În cazul puricelui inului, s-a elaborat o tehnologie nouă de combatere bazată pe tratamentul chimic al seminţei, eliminându-se astfel prăfuirea cu insecticide cloroderivate.
O atenţie deosebită s-a acordat cercetărilor privind testarea rezistenţei inului la fuzarioză, cea mai păgubitoare boală, atât pentru inul de ulei, cât şi pentru cel de fibre. In acest scop, a fost înfiinţat un câmp permanent de testare a rezistenţei inului la fuzarioză, care în timp s-a transformat în monocultură cu o vechime de peste 35 de ani, ceea ce a permis identificarea materialului rezistent la fuzarioză şi crearea de soiuri rezistente.
Referitor la plantele furajere, au fost abordate cercetări ce au dus la indentificarea patogenilor, dăunătorilor şi speciilor de insecte utile cu importanţă majoră pentru culturile semincere de trifoliene. Ca urmare a rezultatelor obţinute, s-a reuşit elaborarea unor metode de combatere integrată a acestora, capabile să asigure şi protejarea entomofaunei utile.